Economia ramurei

Obiectul de studiu al Teoriei economice a trecut prin următoarele etape:

1. Etapa Antică – Xenofon „Principala bogăţie o constituie pământul”, care a determinat termenul de economie şi obiectul de studiu. Platon, Aristotel.
2. Etapa Medievală – Toma Aquino, numit şi Sf. Toma Aquino – filozof, teolog şi economist italian. Lucrarea sa „Suma teologică” include concepte referitor la proprietate, dobândă, la preţul just, la salariul just.
3. Etapa Mercantelistă – a durat 3 secole; principala formă de bogăţie erau banii din aur şi argint; apare Economia Politică. Thomas Mun, J. Polber. A. Monthcretien (fr.) în anul 1615 a elaborat o lucrare – „Tratat  de Economie Politică” , care era orientată în principal regelui. El a fost primul care a introdus noţiunea de economie politică.
4. Etapa Fiziocrată – Fr.Quesnay cu faimosul său „Tablou Economic”, în viziunea lui ştiinţa economică trebuie să studieze căile de îmbogăţire care se realizează în agricultură. A.R.Turgois, W.Petty – a fost primul care ştiinţific a argumentat că la baza valorii mărfii se află munca. Crearea bogăţiei avea loc pe baza agriculturii.
5. Etapa Clasică sau Liberalismului economic clasic – a durat aproape 100 ani. David Ricardo, Adam Smith ca reprezentanţi. Adam Smith în 1776 a publicat – „Avuţia naţiunilor” – include principalele forme de capital, fiind pusă şi baza Economiei Politice ca ştiinţă economică. Cu  această lucrare s-a început adevărata ştiinţă economică. Obiectul lui de studiu era ideea de îmbogăţire a naţiunii.
6. Etapa Marxistă sau Socialistă – Karl Marx „Capitalul”. Marx a schimbat radical obiectul de studiu al ştiinţei economice afirmând că ştiinţa economică studiază relaţiile economice (îmbogăţirea) care apar între burghezie şi proletariat.
7. Etapa Naţionalismului economic – H.Carey, Fr. List. Obiectul de studiu: Şt. Economică trebuie să studieze nu individul şi nu căile de îmbogăţire, ci naţiunea şi specificul naţional.
8. Etapa Neoclasică sau Marginistă – K.Menger, L.Walras, A.Marshall. Obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea utilităţilor marginale a bunurilor economice, precum şi a relaţiilor de circulaţie şi consum. În această etapă apare Econometria.
9. Etapa Keynesiană – Lordul J.Keyns. în viziunea lui Keynes obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea legilor cu caracter psihologic. Pentru prima dată în gândirea economică  a determinat intervenţia statului în economie. Obiectul de studiu al Teoriei Economice trebuie să includă problemele MacroEc-ce:

      Studierea echilibrului economic general;

      Studierea cererii şi ofertei agregate;

    Studierea necesităţilor de implicare a statului în activitatea economică.

10.  Etapa Neoliberală sau Monetarismului actual – M.Friedman, W.Yoken, Fridrich von Hayek. În viziunea neoliberalilor obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea fluxurilor monetare şi reglementarea acestora din partea statului. Principalele probleme ale Ştiinţei Economice sunt:

      Stimularea ofertei şi a micului business;

      Reglarea masei monetare aflate în circulaţie;

      Limitarea intervenţiei statului în activitatea economică.

Teoria economică ca şi alte discipline economice în procesul de studiere a fenomenelor şi proceselor economice aplică următoarele metode:

1. Metoda de inducţie şi deducţie. Inducţia – prevede studierea proceselor economice de la particular la general şi generalizarea lor; deducţia –  prevede înaintarea anumitor teorii şi ipoteze şi verificarea lor în practică de la general la particular.
2. Metoda  de analiză economică şi sinteză. Analiza – prevede studierea diferitor laturi ale fenomenului dat. Analiza se manifestă în următoarele forme:
   1. Statică, care reflectă situaţia economică la momentul dat;
   2. Dinamică - reflectă situaţia economică la diferite etape de dezvoltare;
   3. Cantitativă – reflectă schimbările cantitative în economie;
   4. Calitativă – care are loc în economie;
   5. Macroeconomică;
   6. Microeconomică.

Sinteza – prevede întrunirea proceselor analizate într-un fenomen întreg.

3. Metoda de abstracţie ştiinţifică – prevede studierea unor laturi a relaţiilor de producţie.

Abstracţia ştiinţifică reflectă în conştiinţa oamenilor realitatea economică. Exemplu: valoarea, pe care nu o poţi vedea, dar ea există şi are o bază reală.

4. Metoda dialectică – reflectă procesul de apariţie, dezvoltare şi dispariţie a fenomenului economic.
5. Metoda matematică – este utilizată pentru a elabora diverse prognozări a economiei naţionale / mondiale şi a diferitor variante de dezvoltare economică.
6. Metoda logică şi istorică. Teoria economică analizează fenomenele şi procesele economice în aspect istoric şi în aspect logic.
7. Metoda de experiment. Teoria economică aplică această metodă în procesul de studiere a posibilităţilor dezvoltării economice, pentru a verifica avantajele şi dezavantajele fenomenelor şi proceselor economice.

Teoria economică îndeplineşte 3 funcţii principale:

1. Funcţia de cunoaştere (cognitivă) – constă în analiza fenomenelor şi proceselor economice în scopul rezolvării problemelor stringente ale societăţii.
2. Funcţia metodologică. Teoria economică stă la baza tuturor disciplinelor economice, fiindcă ea aplică principalele categorii economice. „Teoria Economică este regina tuturor ştiinţelor economice” Paul Samuelson.

Ştiinţele economice pot fi divizate în:

    Ştiinţe economice generale: Teoria Economică, Doctrinele economice, Statistica etc.

    Ştiinţe economice  teoretico – aplicative : Economia ramurii, Economia unităţilor economice, Economia regională etc.

    Ştiinţe economice intermediare sau de graniţă: Geografia economică, Economia. cosmosului, Econometria.

3. Funcţia practică. Teoria economică elaborează diferite concepte, teorii, care pot fi aplicate în practică. În  baza teoriei economice sunt elaborate politicile economice, care prevăd următoarele scopuri:

1. Asigurarea dezvoltării durabile a economiei naţionale şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei;
2. Asigurarea ocupării depline a forţei de muncă pentru toţi care doresc să muncească;
3. Ridicarea eficienţei economice astfel încât cu cheltuieli minime de obţinut rezultate maxime;
4. Asigurarea libertăţilor economice pentru producători şi consumatori;
5. Asigurarea repartiţiei bunurilor astfel încât să nu existe pături sărace,
6. Susţinerea populaţiei inaptă de muncă (pensionari, invalizi, copii);
7. Asigurarea stabilităţii preţurilor;
8. Asigurarea balanţei comerciale pozitive.

Interesele economice se divizează în:

1. Interesele personale sau individuale;
2. Interesele private (a firmelor);
3. Interesele publice (a statului)
4. Interesele de grup (studenţilor, inteligenţilor etc.)

Bunul economic – rezultatul utilizării eficiente a resurselor economice, care satisface anumite nevoi personale sau sociale.

Marfa – reprezintă un bun economic creat în baza factorilor de producţie care întruchipează cheltuieli de factori de producţie şi care este destinat pentru schimb prin mecanismul de cumpărare-vânzare.

Aceste 4 forme de activitate formează fazele procesului de producţie. Între cele 4 faze de producţie exista o interdependenţă.

1) Faza de producţie include activităţile legate de combinarea factorilor de producţie şi de producere a bunurilor economice.

Producţia este divizată în:

• Producerea bunurilor materiale: producţia industrială, producţia agricolă, producţia în domeniul de construcţie, producţia de servicii materiale (servicii comunale, servicii de comerţ, servicii de transport etc.)
• Producerea bunurilor nemateriale: producţia de servicii nemateriale (servicii juridice, servicii medicale, servicii de instruire etc.), producţia bunurilor nemateriale (producţia obţinută în urma activităţii intelectuale: manuale, tablouri, opera etc.)

Serviciile materiale şi nemateriale formează sectorul de servicii.

    2) Faza de circulaţie (schimb)include activităţile economice legate de comercializarea bunurilor economice, păstrarea şi depozitarea bunurilor.

3) Faza de repartiţie include activităţile legate de procesul de distribuire şi redistribuire a venitului naţional cât şi a veniturilor obţinute în urma utilizării factorilor de producţie (salariul, dobânda, profitul, dividendul etc.)

4) Faza de consum include activităţile legate de organizarea si exercitarea consumului personal şi productiv.

Subiecţii proprietăţii sunt:

1. Persoanele fizice, inclusiv cele străine;
2. Persoanele juridice, inclusiv cele străine;
3. Guvernul (statul);
4. Organele de administrare publică locală;
5. Organizaţiile internaţionale.

Sursele de apariţie a proprietăţii sunt:

1. Proprietatea obţinută în urma utilizării muncii salariate;
2. Proprietatea obţinută în urma activităţii antreprenoriale;
3. Proprietatea obţinută în baza activităţii intelectuale;
4. Proprietatea obţinută prin moştenire;
5.  Proprietatea obţinută din alte activităţi care nu contravin legislaţiei în vigoare.

Economia naturală – reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în condiţiile căreia toate bunurile ce se produc sunt consumate nemijlocit în interiorul gospodăriei fără a apela la piaţă.

   Funcţiile banilor:

1. Funcţia de măsură a valorii; valoarea exprimată în bani a mărfii constituie preţul ei.
2. Funcţia de mijloc de circulaţie a mărfurilor şi serviciilor.

Această funcţie prevede existenţa banilor reali).

3. Funcţia de mijloc de plată. Această funcţie cuprinde operaţiunile de plată a salariilor, creditelor şi a altor plăţi obligatorii.
4. Funcţia de acumulare. Dacă în trecut ca mijloc de acumulare şi tezaurizare serveau monedele din aur şi argint, atunci actualmente acumularea banilor servesc obiect de folosinţă îndelungată: terenuri, aur, pietre scumpe, apartamente etc.
5. Funcţia de bani universali. Până la mijlocul sec. XX în calitate de bani universali servea aurul. Actualmente această funcţie este îndeplinită de către lira sterlina engleza, euro, dolarul American, eul japonez)

Întreprinderea[1] este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale care se caracterizează printr-un gen specific de activitate, funcţionalitate, organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce bunuri, de a se conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară.

Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte următoarele funcţii:

1. funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi proiectarea produselor; elaborarea programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului informaţional;
2. funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a factorilor de producţie; producerea de bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii produselor fabricate şi a serviciilor prestate; obţinerea profitului;
3. funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întrepriderii cu materii prime şi materiale; realizarea produselor fabricate; activitatea de reclamă şi publicitate;
4. funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a veniturilor întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională a resurselor financiare ale întreprinderii;
5. funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată a subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii de activitate a personalului de producţie;
6. funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care prevede: elaborarea informaţiei statistice referitor la activitatea întreprinderii; argumentarea juridică a contractelor şi deciziilor întreprinderii;
7. funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede: cercetarea tendinţelor de evoluţie a mecanismelor pieţei (cererea, oferta, preţul); elaborarea programelor de implementare în piaţă a produselor noi ale întreprinderii;

funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede: cercetarea nevoilor şi cerinţelor consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a produselor fabricate;

forme organizatorico-juridice de întreprinderi:

1. Întreprindere individuală

2. Societate în nume colectiv

3. Societate în comandită

4. Societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată

5. Cooperativă de producţie

6. Întreprindere de arendă

7. Întreprindere de stat şi municipală.

Munca – reprezintă un factor de producţie care reflectă procesul de utilizare a capacităţilor fizice şi intelectuale ale omului cu scopul producerii bunurilor economice.

      Neofactorii de producţie sunt următorii:

1. Progresul tehnico-ştiinţific ce contribuie la:

1. la mecanizarea şi diversificarea proceselor de producţie
2. la apariţia tehnologiilor noi performante
3. la apariţia surselor noi de materie primă şi de surse energetice alternative
4. perfecţionarea sistemului de  comercializare şi transportare a produselor.
5. perfecţionarea organizării  activităţii manageriale.

2. Sistemul informaţional   ce contribuie la:

1. Automatizarea proceselor de producţie fără implicarea omului.
2. Conducerea de la distanţă a aparatelor şi a utilajelor.
3. Planificarea, lansarea şi controlul proceselor de producţie
4. Robotizarea procesului de producţie.

3. Capitalul uman – reprezintă  stocul de cunoştinţe şi experienţă acumulată în fiinţa umană care aduc venit  potenţial pe viitor.

Capitalul uman are 2 particularităţi:

1. în calitate de capital uman apare instruire profesională şi experienţă de muncă.
2. la baza  capitalului uman se află investiţiile făcute în instruire, ştiinţă, cultură, ocrotirea mediului.

4. Abilitatea întreprinzătorului.

             Întreprinzătorul ca neofactor de producţie trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

• să fie administrator
• să fie manager
• să fie comerciant
• să fie negociator
• să fie riscant
• să fie executor al propriilor decizii.

Productivitatea muncii – reprezintă cantitatea de produse obţinute într-o anumită perioadă de timp sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produse.

Piaţa  –  reprezintă  locul unde are loc confruntarea dintre cerere şi ofertă şi unde se exercită  tranzacţiile de cumpărare–vânzare;

  -  reprezintă  totalitatea relaţiilor de cumpărare – vânzare ce apar între agenţii economic în procesul de schimb;

1. În dependenţă de extinderea geografică a peţii:

1. piaţa locală;
2. piaţa regională;
3. piaţa naţională;
4. piaţa mondială.

Funcţiile preţului:

1. funcţia de calcul şi de măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor obţinute, preţul serveşte ca instrument de fundamentare a deciziilor agenţilor economici pentru sporirea volumului de producţie sau invers;
2. funcţia de echivalent de schimb a tuturor mărfurilor şi serviciilor, toate tranzacţiile de vânzare sunt intermediate de preţ;
3. funcţia informaţională. Preţul serveşte ca clopoţel care informează participanţii peţii referitor la resursele limitate şi referitor la cerinţele peţii (cererea şi oferta mărfurilor şi serviciilor);
4. funcţia de stimulare. Preţul înalt stimulează agenţii economici în direcţia sporirii volumului de producţie. Dacă  preţul creşte aceasta duce la stimularea extinderii procesului de producţie;
5. funcţia de recuperare a costurilor de producţie şi obţinerea unui anumit profit.

Formele preţului:

1. În dependenţă de natura şi obiectul peţii:
   1. preţuri la mărfuri corporale;
   2. preţuri la mărfuri incorporale;
   3. preţuri la servicii numite tarife;
   4. preţuri la factorii de producţie;
   5. preţuri la hârtiile de valoare.
2. În dependenţă de natura şi obiectul schimbului:
   1. preţuri industriale;
   2. preţuri agricole;
   3. preţurile la mărfurile de producţie;
   4. preţurile la terenurile de pământ;
   5. preţurile la materialele de construcţii.
3. În dependenţă de stadiul tranzacţiei (de realizare a mărfurilor):
   1. preţul cu amănuntul; ( cu bucata)
   2. preţul angro (cu ridicata), ( în cantităţi mari)
4. În dependenţă de specificul tranzacţiei:
   1. preţuri de bursă;
   2. preţuri de licitaţie.
5. Preţul marginal – reprezintă preţul care include (acoperă) cheltuielile ultimei partide de mărfuri absorbită de către piaţă;
6. Preţul tare – este cel contractual, care include preţurile la mărfurile incluse în contractele comerciale. Aceste preţuri prevăd o perioadă îndelungată de timp şi în decursul contractului preţurile nu se modifică.
7. Preţuri mobile sau preţuri de sezon;
8. Preţuri riscante – sunt preţurile unde ponderea inovaţiei în produsul respectiv este destul de înaltă.
9. Preţuri închise – sunt preţurile în care se formează pe piaţa tenebră.

Metoda luptei de concurenţă de natură extraeconomică  include următoarele elemente:

• Furtul de informaţii de la concurent.
• Discriminarea concurentului şi a mărfurilor acestuia.
• Cumpărarea specialiştilor de la întreprinderile concurente.
• Corupţia.
• Spionajul economic.

Cererea – reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii care poate fi solicitată de către consumatori într-o anumită perioadă de timp la preţul curent al pieţei.

Cererea se manifestă în 2 forme:

1. Cererea individuală – ce apare la nivelul microeconomic şi cuprinde unele mărfuri sau grupe de mărfuri.
2. Cererea agregată sau totală – reprezintă cererea la nivel macroeconomic; reflectă volumul venitului naţional care poate fi procurat de către consumatori, întreprinderi şi de stat la preţurile curente.

Activitate economică –  reprezintă un proces complex de atragere, alocare şi utilizare eficientă a resurselor economice în scopul satisfacerii nevoilor umane.

Agentul economic este opersoana sau un grup de persoane fzice sau juridice care dispun, controleaza si utilizeaza factori de productie si participa in viata economica.

Clasificarea întreprinderilor

În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii:

a) după gradul de răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în întreprinderi persoane fizice şi persoane juridice;

b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ;

c) după forma de proprietate se disting întreprinderi private, publice sau mixte;

d) după ramura de activitate există întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.;

e) după dimensiunea lor (numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se disting întreprinderi mari, respectiv mici şi mijlocii;

f) după forma de asociere întreprinderile pot fi divizate în societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, cooperative, asociaţii de întreprinderi.

În economia modernă există trei sectoare principale de activitate:

• Sectorul primar: implică extragerea și producerea de materii prime cum ar fi cărbunele, lemnul, fierul etc.
• Sectorul secundar: implică transformarea materiilor prime în bunuri.
• Sectorul terțiar: implică prestarea de servicii pentru consumatori sau companii, de exemplu baby-sitting, cinematografele etc.